România și Republica Moldova în lumina precedentului 28 iunie 1940. Op-Ed de Anatol Țăranu

În urmă cu 84 de ani, la 28 iunie 1940, România se supunea ultimatumului URSS-ului și ceda teritoriul Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța în fața tancurilor sovietice. În urma invaziei militare ruse România a pierdut o suprafață de peste 50 de mii de km. p., cu aproximativ 4 milioane de locuitori, majoritatea etnici români, care după această dată s-au pomenit sub ocupație sovietică. Evenimentele tragice au fost o consecință a Pactului Ribbentrop-Molotov, iar efectele acestui act au provocat răni ale căror dureri fantomă se resimt și astăzi.

Destinul catastrofal al Basarabiei

Invazia pământurilor românești de către sovietici, pe 28 iunie 1940, a fost doar primul act al surpării României Mari care a rezistat puțin peste două decenii, edificiul ei fiind clădit cu efortul de sânge al glorioasei generații din 1918. A urmat continuarea calvarului național al românilor prin cedarea Transilvaniei de Nord către Ungaria și a Cadrilaterului către Bulgaria. În fatidicul an 1940, România s-a pomenit în fața unei catastrofe existențiale cu repercusiuni greu de calculat la acel moment.  

Îndeosebi de catastrofal a fost destinul Basarabiei, care după ce a fost ruptă din vechiul Principat al Moldovei în 1812, avea să se întoarcă acasă în spațiul său național firesc românesc, în 1918, pentru ca mai apoi peste doar două decenii de dezvoltare liberă, la 28 iunie 1940, să fie din nou subjugată de imperiul de la Răsărit. Astfel începea drama a peste două milioane de români de peste Prut care urmau să fie executați, deportați și exterminați în gulagurile staliniste. Ocupanții sovietici, în afară de genocid prin foamete organizată, deportări în Siberia, exterminări NKVD-iste au adus cu ei și „marea operă” a deznaționalizării, care mai bântuie și azi în realitățile socio-politice din Republica Moldova. Una din cele mai ilustrative manifestări ale vivacității fenomenului deznaționalizării în pământurile românești ale Basarabiei și Bucovinei de Nord sunt tancurile ocupanților sovietici, încremenite și azi pe piedestale și păzite de urmașii invadatorilor din 1940.

Cazul României și al Finlandei puse alături

La peste opt decenii de la tragicul eveniment nu contenesc disputele cu diferitele interpretări privind o posibilă rezistență a României în fața sovieticilor în iunie 1940. Deseori se aduce aminte despre exemplul Finlandei care nu a cedat presiunilor sovietice, a luptat dârz pe frontul „Războiului de Iarnă” și chiar dacă a pierdut lupta, dar a  sfârșit învinsă onorabil în acel război. Rezistența eroică a finlandezilor din iarna lui 40, a fost un factor de neneglijat pentru determinarea statului Finlandei post-belice, care chiar dacă a fost aliatul Germaniei hitleriste în războiul cu sovieticii, totuși, nu a fost cedată lui Stalin.

Cu privire la cazul României se spune cel mai des că în iunie 1940  ea nu avea de ales. Sacrificată pe altarul înțelegerii secrete între cele două dictaturi în cadrul infamului pact Ribbentrop-Molotov, se deduce că în cazul unei rezistențe armate România ar fi fost devastată de trupele sovietice și soarta Basarabiei nu ar fi fost diferită. Această afirmație, ce justifică cedarea Basarabiei, pare să fie corectă din punct de vedere logic, însă apariția în circuitul științific a unor noi documente din acea perioadă vine să nuanțeze disputa.

A fost o realitate crudă că România, spre deosebire de Finlanda, s-a ciocnit cu agresiunea militară a sovieticilor total nepregătită. Din cauza ignoranței regimului politic de atunci, armata și tot sistemul de apărare erau slab pregătite pentru război. În plus, după capitularea Franței în fața germanilor s-au prăbușit alianțele politice și militare care consolidau în mod real poziția țării în trecut, iar pe calea diplomației s-a făcut prea puțin pentru a crea noi oportunități de securitate. Un factor agravant îl constituia faptul că România interbelică a fost înconjurată de vecini cu pretenții revizioniste, iar lipsa de anticipare a pericolelor ce veneau pe această filieră și mai mult înrăutățea situația.

Au existat totuși voci

Și totuși, la 27 iunie 1940, la ședința Consiliului de Coroană unde s-a discutat chestiunea ultimatumului sovietic privind Basarabia, 6 din membrii lui au votat pentru rezistență armată. Numele acestor oameni de stat români – Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ștefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu merită să fie introduse în cartea de onoare a demnității românești. Doar că majoritatea Consiliul de Coroană, organism al cărui vot era consultativ pentru regele Carol al II-lea, a decis acceptarea ultimatumului URSS-ului și cedarea Basarabiei fără luptă.

Recurgând la un procedeu de istorie contrafactuală putem afirma cu o doză mare de certitudine că, la 28 iunie 1940, fie și o minimă rezistență pentru Basarabia ar fi însemnat azi o cu toată altă apropiere între două state românești din stânga și dreapta Prutului, inclusiv și o altă percepție în plan internațional asupra dezideratului restabilirii unității naționale românești. Nemaivorbind, desigur, despre prestigiul și imaginea demnității naționale românești în plan internațional, dar și în fața judecății Istoriei.

Prețuim timpul tău. Abonează-te la:
Canalul de Telegram, aici ➞ „Punctul pe i”
Canalul de Youtube, aici ➞ „Punctul pe i”
Pagină de Instagram, aici ➞ „Punctul pe i”, pentru a fi mereu informat!