„Când ieși din clădirea președinției, Dodon fu primit cu un vacarm de huiduieli. De aia, acesta și se zori să urce în mașina sa neagră parcată chiar pe scările președinției și să dispară din fața mulțimii care-i cerea capul. Zeci de mașini, inclusiv câteva tractoare, s-au luat după mașina neagră a fostului președinte.
Mașina lui Dodon zigzaga când la deal când la vale, pentru a-și ameți urmăritorii, fără succes însă. Mașinile se țineau coadă de el, cu claxoanele pornite.
Dodon ieși pe bulevardul Ștefan cel Mare. Mașina sa gonea cu peste o sută de kilometri pe oră, pentru a se debarasa de urmăritorii săi.
Când mașina curcanului a cârnit-o pe viaduct, veteranii care-l urmăreau au înțeles că acesta se îndreaptă spre aeroport, pentru a fugi din țară.
În mașina care-l ducea spre aeroport, fostul președinte tremura de frică. El se temea că cei care-l filau să nu-l ajungă din urmă și asta și se întâmplă. O mașină îi ieși brusc în față, frână de-a curmezișul drumului și-l forță să se oprească. Dodon pricepu că acesta-i sfârșitul său, dar șoferul său – un kaghebist încercat – evită în ultimul moment coliziunea, cârnind-o pe trotuar, iar de acolo înapoi în stradă. Dodon răsuflă ușurat. Apoi se indignă.
– Eu nu înțeleg unde-i poliția? De ce poliția nu-i oprește?
– Poliția a trecut de partea lor.
– Chiar toți?
– Da.
Dodon se făcu la față ca untul. El se temea să nu o sfârșească la fel ca Ceaușescu. Singura sa soluție era să ajungă cât mai repede la aeroport, pentru a fugi din țară. Pe nevastă și copiii i-a trimis de ieri la Moscova. Unde se grăbea să ajungă și el, pentru a-și scăpa pielea.
La Moscova, la Mosova, acolo era scăparea sa, dar pentru asta ar trebui să ajungă mai întâi la aeroport, își spunea el.
– Ivan Ivanovici, mână mai repede. Mărește viteza. Mergi cât de repede poți.
– Curcanul a mărit viteza. Mă tem că o să ne scape din mâini, se îngrijoră Gheorghe, un veteran al războiului ruso-moldovenesc din 1992, în care-și pierduse mâna dreaptă, iar el era dreptaci și după război se învățase să facă cu stânga tot ce făcuse mai înainte cu dreapta. Acum conducea cu mâna stângă.
Sute de oameni înconjuraseră aeroportul pentru a nu-l lăsa pe Dodon să fugă din țară. Cu steaguri deasupra capului, lumea striga:
– Iuda, ai să răspunzi pentru tot ce-ai făcut!!!
Vasile zăngănea deasupra capului o pereche de cătușe.
Lui Dodon îi zbârnâi telefonul în buzunar. Era șeful SIS-ului.
– Lumea vă așteaptă la aeroport ca să vă prindă. Eu vă sfătuiesc să cârniți în pădurea din stânga, unde vă așteaptă un om de-al nostru, într-o Ladă, și el o să vă spună ce să faceți mai departe.
Dodon o coti în pădure. Acolo, un tânăr zâmbitor, i-a întins fostului președinte o legătură de haine. Claxoanele mașinilor, ca și vocile celor care-l căutau, se auzeau printre copaci.
– Îmbrăcați hainele astea.
– Dar astea-s haine de boschetar?
– Altă soluție nu e.
– Dar put?
– Știu. Că și eu le îmbrac atunci când sunt proteste. Altfel, nu veți putea trece de lumea care vă așteaptă în fața aeroportului.
– Și credeți că nu mă vor recunoaște?
– În hainele astea nu.
Făcură schimb de mașini. Dodon urcă într-un hârb de Ladă, iar tânărul acela zâmbitor în mașina sa luxoasă. De când nu a mai mers cu o asemenea rablă, se gândi fostul președinte.
Veteranii care-l căutau printre copaci nu i-au găsit decât hainele. Doar hainele sale și nu puteau să-și dea seama unde putuse să dispară fostul președinte.
În vremea asta însă Dodon, îmbrăcat în niște haine jerpelite și jegoase de cerșetor, se strecură printre oamenii care-l așteptau în fața aeroportului.
Îmbrăcat în hainele alea slinoase și puturoase de cerșetor, urcă în avionul care-l ridică deasupra aeroportului, unde oamenii îl așteptau ca să-l găbuiască, și-l duse la Moscova, unde era așteptat cu flori.”
Autor: Dumitru Crudu
